Luca’s weblog

El: De ce nu-mi vorbeşti niciodată despre tine?
Ea îl ia pe Wittgenstein de mână ÅŸi îi răspunde: “Despre ce nu putem vorbi e mai bine să tăcem”
El e de acord cu Noica: “Dar lucrurile despre care nu putem vorbi sunt tocmai cele care vorbesc prin noi”
Ea acceptă propunerea lui Noica: “Ar merita să facem lista lucrurilor despre care nu se poate vorbi”

Tu despre ce nu poţi vorbi?

Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?  (C. Noica - Jurnal de idei)

In autobuz!

“- Nu va suparati, e liber?

- Da, de un an si trei luni”

Când te abţii din a face o faptă rea înseamnă că ai făcut o faptă bună sau că n-ai făcut nimic?

Mary: “I miss the days when you had one phone number and one answering machine, and that one answering machine had one casette tape, and that one casette tape either had a message from a guy or it didn’t, and now you just have to go around checking all these different portals just to get rejected by seven different technologies. It’s exhausting.”

Gigi: I would rather be like that, then be like you.
Alex: Excuse me? What’s that supposed to mean?
Gigi: I may dissect each little thing and put myself out there so much but at least that means that I still care. Oh! You’ve think you won because women are expendable to you. You may not get hurt or make an ass of yourself that way but you don’t fall in love that way either. You have not won. You’re alone. I may do a lot of stupid shit but I’m still a lot closer to love than you are.

Kelli Ann: Welcome to my world, asshole. Let me get the door.

Si totusi…dupa tot raul pe care unii oameni ni-l pricinuiesc…nu e ciudat ca ne mai dorim inca atingerea lor?

Sentimentul nu se declara; cine il declara - nu il are!

Am mers zilele trecute la un croitor! Aveam nevoie de nişte petice. Bat la uşă, intru timid:

- Bună ziua! Aş avea nevoie de nişte petice vă rog!

- Da sigur,îmi zice croitorul cu ochii avizi! Ce aţi dori să reparaţi?

- Păi…inima!

- A, da! Nicio problemă, se rezolvă! Aţi adus-o cu dumneavoastră? Să mi-o daţi puţin să văd dacă pot repara ceva la ea!

- Bineînţeles!

Scot inima din sacoşă, i-o trântesc pe masă şi aştept!

- Ooo, dar cam multă cârpeală o să trebuiască la ea! Nu mai bine vă fac una nouă?

- Nu, nu! Pe asta o vreau!

- Sigur domniÅŸoară, dar o să fie destul de scump! AÅ£i mai dus-o ÅŸi la alÅ£i croitori observ…destul de nepricepuÅ£i ce-i drept!

M-am uitat neîncrezătoare spre el şi i-am spus printre dinţi:

- Vă rog frumos să nu jigniÅ£i concurenÅ£a. Ei au făcut tot ce au putut face…eu am insistat să o peticească aÅŸa!

- Aşa, înţeleg!

Se uită pe sub ochelari la mine şi mă întreabă cu un zâmbet sarcastic pe faţă:

- Spuneti-mi, vă rog domnişoară, cum aţi dori să o repar? Să-i pun ceva petice în formă de steluţe sau poate ceva albastru? Sau aţi dori şi nişte franjuri? Ceva strălucitor?

- Aaa, nu! De asta am venit la dumneavoastră. Am auzit că sunteţi un croitor neconformist. Ştiţi ce? Faceţi ce vreţi cu ea că eu nu mai am idei!

- Foarte bine! O să dureze cam o săptămână! Credeţi că o să vă descurcaţi fără ea?

- Desigur! Vă mulţumesc! La revedere!

[…]

Peste o lună mă întorc la croitor. Bat la uşă, intru curajoasă:

- Bună ziua! Am fost acum o lună la dumneavoastră. Aţi reuşit să faceţi ceva cu inima mea?

- Bună domnişoară! Da, da ..îmi aduc aminte de dumneata! Stai niţel, că pe aici pe undeva am pus-o! Dar, aţi întârziat! E gata de multă vreme!

- Ştiu! Am uitat să vin după ea şi nici nu prea am avut timp! Mi-o daţi vă rog?

- Imediat!

Se duce în spate, aduce inima şi mi-o trânteşte pe masă:

- 10 ani vă costă!

- Dar…ce inimă e asta? A mea este? E…

- A ta este domniÅŸoară! Am strâmtat-o un pic că observasem că vă era mare…

- Văd, văd! Åži..aÅ£i pus petice de aceeaÅŸi culoare, aÅ£i întărit cusăturile! E…frumoasă! Vă mulÅ£umesc! Merită preÅ£ul! AÅŸ putea merge în spate să o probez?

- Mergeţi domnişoară!

ÃŽmi iau inima, o întorc pe toate părÅ£ile, îmi dau seama că habar n-am cum s-o mai îmbrac! Trag de ea să o lărgesc un pic! O trag pe o mână, pe a doua…dar nu îmi încape nicicum pe cap! “Off..e prea mică”.

- Mă scuzaţi, dar e prea mică! Nu aţi putea face ceva?

- Nu se poate! Aşa trebuie să fie! Altundeva e problema

- Păi, nu îmi intră nicicum pe cap

- Atunci încercaţi să vă băgaţi picioarele prima dată!

Intr-o continua cadere, ma intreb pasiv: “Oare cat de adanca e prapastia asta?”

Gandurile ma intreaba retoric: “Cat de adanca vrei tu sa fie?”

Le raspund irascibil: “Cam atat!”